Nu credeam vreodată,
să fiu îmbălsămată
c-un desăvârşit dar,
căci sufletu-mi era hoinar.
Un călător adăpostit
de gânduri rare
şi fără cutezanţă
către-o armonie-n zare .
În năluciri luminoase
ce degajau căldură,
încropeam începutul
şi iar rememoram trecutul..
Mereu treceam
pe poduri vechi, pe poduri noi;
cu greu, urcam
şi deseori coboram.
Căci în văzduhul
care-mi contempla vederea,
simţeam acut-n-albastrul cer,
distanţa ce făurea durerea.
În depărtarea zărilor
se împletea albul norilor,
iar gliile aşteptau să plouă
din crângul bolţii cereşti..
Acum,
nu am ştiinţă
în ce fel să mulţumesc,
căci roua adunată-n întreaga fiinţă,
nu cred că e cu prisosinţă
faţă de-acest dar,
prin prisma căruia trăiesc
o neasemuită plenitudine a fondului sufletesc ...
_
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu