Mereu cu acest gând

Două forme,
care odată, de vei vrea să le separi,
vei vedea că
vor suferi transformări:
se vor dilata,
iar lucirea
le va fi atenuată;
prin urmare,
forma inițială ar determina
o finalitate...

Vor trece ani, ori poate-o viață ..

Se va scurge timpul în mâinile tale,
se vor nărui ape în palmele mele,
s-or împreuna de mii de ori, cerul cu pământul,
ochii mei vor îmbrătișa zările,
cântecul tău va străbate orizonturile;
o mână va împrăștia aposul albăstriu,
cinci degete vor așterne-un praf liliachiu.
Ne-or îndrăgi spații, adânc punctate, în ale noastre inimi, 
ne-or înzestra simțurile cu nebănuite mărimi
și-nduioșându-ne, natura, va tăinui sumedenii de gesturi..
Hârtia nu va fi nicidecum fadă,
căci, răsturnări de culori, dintr-o ladă,
își vor găsi ecou, în cuvintele grămadă.
Mâna mea va asculta pitită,
palma ta va aștepta tihnită;
din zbuciume-n neștire
ne-om pomeni două suave lire,
un penel în boare de vânt
și-un glas c-un singur gând,
două fărâmături de rouă, lucind oare,
în lumina blândului Soare? ..
Odată și-odată, în nebănuite vremuri,
la un ceas de noapte, când va dăinui Luna, 
bolta va-ncremeni de stele, una și una
și genele dinspre cer, le vor iubi pe cele înspre cer
dintotdeauna, mereu și pentru totdeauna, 
întru mister.

Sâmbătă, 15 octombrie, 2011

Doar o întrebare

Cu fiecare dimineață genele-i cădeau,
ochii-i surâdeau
obrajii de-i umezeau,
iar în glas, continuu pâlpîia
o singură-ntrebare:
„Știi tu oare, iubite cetitoriule,
în care vremuri om izbuti
a fi demni de iubire?  ...”

De la cel ce-așteaptă

Lacrimile o să nască mări și oceane,
vor distanța țări,
culturi și mii de suflete;
vor trece ani
în depărtarea ce
ne va încerca inimile,
și-atunci, voi lăsa
în plutire, o scrisoare
într-o carte,
în mijlocul a două pagini,
purtătoare de praful
ce ne-nconjura odată;
iar, în clipa-n care rândurile-mi
vor izbuti a fi citite,
numai atunci,
ne va izbi Iubirea cea adevărată,
condiție pentru marea înălțare
spre Eternitate .....

...... furtuna.

Iubesc furtuna
Da, e adevărat,
Mă linişteşte.....

Etape în datina spiritualizării absolute

Iona
M. Sorescu

,, [...]
         Recitesc după câţiva ani Iona, cu un ochi rece şi străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem?
Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului, ca o scrisoare în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală, scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. [...]

         Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos, sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om sau ultimul om? ...
Şi mai ales, ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie.
            Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai rămas decât o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io. Io în vreo limbă străveche înseamnă: eu.
E tot ce-mi mai amintesc”.

1968

          „E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate. I se pot aplica multe etichete, etichetele pot fi întoarse și pe dos, după un timp, după ce se mai șterge scrisul de pe ele. Țin mult la tripticul „Iona”, „Paracliserul”, „Matca”, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie, pe care chiar intenționam s-o scriu, în acel timp, ca tratat- și m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul și poezia”.

Frumusețea lirismului

              „Cu o metaforă care plăcea și lui Malherbe și lui Paul Valery, se poate spune că în timp ce proza merge, poezia dansează. Proza are un capăt, merge spre o țintă, descrie, reprezintă, comunică o idee, poezia este un balet de cuvinte, o aventură a limbajului, o experiență ce se are pe sine scop și capăt. Dansul cuvintelor comunică, totuși, ceva unic și esențial despre ființa care, zice Sartre, se ridică în fața noastră „ca un turn de liniște”. Mi-a venit în minte această metaforă recitind poezia Anei Blandiana, de la Persoana întîia plural (1964), cartea de debut, pînă la poemele din Stea de pradă (1985). Poezia ei, cu adevărat, dansează, are forță și grație(o grație a ideilor in primul rînd), caută, mai ales la început, materiile sonore și transparente, și lasă impresia unui joc superior al spiritului.

[.....]

              Este limpede că poetul caută altfel decît filosoful. Filosoful nu se apucă să caute pînă n-a găsit deja. Poetul caută nu ca să afle, el înfăţişează doar aventura căutării, pune întrebări fără răspuns şi încearcă uşi care nu se deschid niciodată. E un provocator al haosului şi un expert al necuprinsului. Cînd se întâmplă să găsească e neliniştit şi pune, în continuare, alt rînd de interogaţii ” [.....]

                                                                                                                                              Eugen Simion

Pahar cu margarete
               Ana Blandiana

Pahar cu margarete de cîmp
Pe-o masă albă
La care scriu
Mai liberă decît sînt;
În jur
Miros de fîn
Corupător spre somnul
Din care poate va picura
Un cuvînt;
Cer dulce în amurg
Asemeni cirezilor
Care se întorceau odinioară;
Dragoste pentru tot ce-a fost,
Pentru tot ce o să mai dispară,
Dragoste fără rost,
Dragoste fără hotar -
Umbrele plopilor, gratii lungi peste cîmp,
Margarete de cîmp
În pahar.