Cobor într-un ochi căprui

cu fruntea sufletului încruntată

deși chipul e o fâșie de lumină

a plouat pe aici cu sunete și cuvinte

încât lumea-nconjurătoare 

e într-o mișcare spiralată

tăcerea cântă lin, 

dar respirația e chinuitoare.

mi-e gândul tot un sanctuar.

ascunsă printre striațiile unei 

frunze, unduire lină,

te aud ușor fluierând

trăiesc în ochiul tău căprui

aici, peste rănile anilor trec râuri de lapte

iar copacii înmuguresc în palme.

trăiesc liniștea 

și mă gândesc la pleoapa ce-ar putea

închide ochiul. 

**

În minele din mine
culeg gânduri -mpăturite.
Lumina ce-mi fulgeră
pleoapele sufletului
pare ea însăși o ființă,
încât mă pierd în
nălucirile-i înstelate.
E ea, ființa, ori
reflexia unei alte existențe?
sau ea Devine?
Din propria realitate
se hrănește cu miraje.

Și cânt brusc,
în noaptea dintre lumi,
și cântecul meu străpunge cratere;
noapte și zi, soare și lună,
cu fragilitate, își asteaptă
sunetele de rezonanță.
lichiorul muzical al înaltului
își vrea aroma pământului..

Nina Simone

*

E-o liniște atât de mare
de-ți lași corpul să cadă
nud în adâncimea sa..
atingi transparența apei
lași aerul să-ți sărute pleoapele
îți deschizi ochii
ca să curgă albastrul cerului
în tine
în zori devii o bulă de rouă
și-ți înfofolești sufletul
în inima firului de grație.
ești simplă în liniștea lui.
ai nevoie de țesutul platonic,
tocmai fiindcă trăiești în
dimensiunea lui îndepărtată
de real,
dar îți cuprinde încheieturile
mai adânc decât realitatea însăși.

și totuși,
e-o liniște atât de mare
că-n parantezele ei îți doarme pribeag trupul
și pulsiunile îi redau puritatea.

e-o liniște atât de mare,
parcă doare.