*

prejudecăți... m-am săturat.
boala ptr. suflet..

de-am putea pleca. of.

spre ținutul norilor.

se face seară

Neajutorată, sub umbrele de ploaie, când e atâta distanță între ceea 

ce simt și ceea ce exprim. De ce cuvintele se topesc în momentul 

rostirii lor? Multe nici n-apucă să iasă la lumină, unele nici nu se mai 

nasc. Vina e și a mea, știu. Nu-i super puterea mea. Contemplu

din umbră, stau în umbră. Cresc, învăț.  Mi s-a topit inima în seara 

asta, ca o ciocolată. Îți apar anumiți oameni care îți deschid mici 

ferestre ale sufletului. Și începi să te plimbi prin vreun cotlon 

din ăsta..și să vezi că suferința îi transformă pe unii în niște 

creaturi revelatoare. Și îți dai seama de suferința altora și ți se arată

încă o dată cât de valoroasă e sinceritatea. Sunt ca un trecător tăcut, 

într-o noapte fără lumină.Merg pe străzi, observ și-atât. O umbră,

al cărei limbaj e urma lăsată..o broască verde, care îți cere răbdare. 

De nu mă vezi, înseamnă că nici măcar rolul meu de umbră nu-i destul 

de expresiv. 

* Diafan

Gura nopții soarbe dintr-o cană cu lună difuză
ochiul meu drept absoarbe marea cerului
marea deschide străveziul din suflet și-l împinge în rouă.
Norii bulbucați plutesc în cană,
plutesc în pereche sau solitari,
ca rațele pe albastrul infinit al lacului,
fără să știe că de fapt cerneala îi difuzează pe ei.
Două stele clipocesc azurului, cât timp doi greieri cântă cerului
și genele  clipesc spre cerneala nudă
și pleoapa e inima închisă a unei stele.

Căutare

Mărgelele nopții îmi surpă încheietura
își ciocnesc trupurile de oglinda furtunii și
își fărmâmă buzele.
Praful se împrăștie, iar albul
își îmbracă rochia vânătă.
În hainele ploii, înrourează pleoapa!
Când ochiul se deschide, aerul găurește palma.
Cât mai avem de mers .. ?

       dinspre noapte ....