că e necesar
să-mi cercetez fiinţa.
Le-am dat ascultare
si m-am surprins,
căci mi-au crescut aripi
până la cer.
Mă încumet să le tai,
dar nu posed
iscusinţă nativă.
Inima-mi este
cufundată într-o vale adâncă,
iar sufletul,
mereu înduioşat, priveşte
prin ocheanele de rouă.
Mă-nalţ rătăcitor, în zborul meu
si uneori mă copleşeşte
o lumină zdravănă,
iar alteori îmi străpunge pirivrea
o întunecime vertiginoasă.
Mă trezesc râzînd,
adorm plângând.
Nu am cunoştinţă
de planurile Demiurgului,
însă râvnesc către un leac
care să dăruiască simţirii
măcar un gram de certitudine,
căci sunt conştientă
că pe-aceste meleaguri
atemporalitatea e surghiunită;
un bun taumaturg
al inimii, al sufletului,
chiar şi pentru o clipă..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu