Prin zări de lume nouă,
mi te-nchipuiam, dragă locuinţă;
şi schiţam în propria-mi fiinţă
încăperile-ţi de rouă.
Îţi contemplam pictura exterioară
şi simţeam de câtă iscusinţă e nevoie
încă din vremea de-odinioară,
ca să-ţi intru în voie.
Cu-o scumpă dăruire, priveam
către nălucirile tale boreale,
în a căror poale descopeream
mănunchiuri de pasteluri florale.
Şi-erau în tihnă aşezate.
Cum e firesc şi natural
în viaţa unui greier cincinal,
să cânte-n iarba de la sate.
Tu, iubită sălăşluinţă,
ai suflet de floare,
iar taina inimei tale
o mărturiseşti, după cum se pare,
doar existenţelor rare.
M-ai primit în încăperea ta,
nobilă bucurie,
m-ai întâmpinat
cu-o dragoste de mamă
şi mi-ai dăruit
o-naltă însufleţire,
când m-ai cuprins
în a ta afectuoasă-nrâurire.
Te port în inimă
şi am drag tot ce te-mpresoară:
de la o ulicioară,
până la mămăruţele ce zboară.
Iubesc Lăuntrica ta Grădină
cu-atâtea vietăţi stăpînă,
dar mai ales, Iubesc la Nesfârşit,
Umanele Flori ce s-au Unit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu