Picură-mi

Priveşte în zare, doar atât,

Şi spune-mi de crezi

Că marea aceea e calmă.

Privirea mea, când se oglindeşte

În incomensurabila depărtare,

E covârşită de-o năvalnică durere:
E-o strângere de mână

Şi-o nestrângere, dacă stau

Şi mă gândesc mai bine.

De pe pleoape-mi pică

Înnodate-mărgăritare şi, iată,

În inimă simţirea-i caldă;

În adevăr, furtuna s-a perindat

Pe aici, pe tăinuitele poteci,

Vraişte a lăsat copacii,

Frunzele îşi smulg, nebune,

culorile,

din călimări ţâşneşte cerneală,

de se-mprăştie în toată cămara.

 

Picură-mi pe suflet, ploaie

Tu, care desluşeşti întunecata zare ….