*

 Era învăluit de ceață și nici măcar ochii-i ageri nu o puteau

disipa. Nu puteau să o taie, cum și-a tăiat Iona burta, să

acceadă la lumină. Ceața era ca un demiurg ce-i manipula

existența. Și îi părea cald în carapace, confortabil. Și-și

trăia zilele în ea, carapacea, cea mai tăcută confidentă.

Ieșirea din ea ar fi suferit durere... iar sensibilitatea se 

oprea în fața durerii. Îi întindeam mereu mâna, dar, cel

mai probabil, se disipa până să reușească să o perceapă..

Corporalul se transforma în praf stelar, iar obrajii săi

simțeau doar o adiere plăpândă. Lumina se încununa cu

tristețea, o tristețe tacită și crescândă. Era necesară o

moarte și o renaștere.