Ce amalgam,
ce punct de echilibru
am găsi, dacă
împletiturile temporale
s-ar desface,
şi într-o secundă,
ceasornicele s-ar opri?
sufletul ar rascoli
prin tenebrele sale
şi, în chip candid,
s-ar înduioşa, dar atât..
Rătăcirea s-ar împrăştia,
aşa cum cerneala
îşi întinde urmele
pe hârtie,
şi-ar aduce cu ea
o nebună disperare.
Da, e necesar
să mişcăm apele,
munţii, soarele,
luna şi stelele,
cu toată stângăcia noastră,
cu toată instabilitatea,
tocmai
pentru fructele dinamismului
din care vom gusta după.
Stiu, conştientizez că
timpul are nevoie să curgă
peste noi,
să plouă ,
să ne fie genele
grele de humă ..
Stropii de rouă
care ne cunosc obrajii,
ţesuţi de vreme,
o să purifice;
Fără opriri,
să lăsăm orele
să se prelingă printe
fiinţele noastre,
e doar o trecere;
În fapt, timpul
e prietenul nostru
cel mai intim .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu