Un fel de constelație

Luna arată ochii uimirii
în fața perisabilității;
praf stelar și totodată lumină:
încearcă să străpungi exteriorul,
să-ți crească verdeața
la fereastra pleoapei,
să nu-ți disece vreo vietate
penetrabila inimă;
să nu sughițe valurile înspumate
la auzul strănutului ce, însuși,
trăiește disiparea.
Blândețea cerului îmi spune
s-ascult tăcerea infinitului.

*

toamnă văratecă, soflty upon my soul.

*

prejudecăți... m-am săturat.
boala ptr. suflet..

de-am putea pleca. of.

spre ținutul norilor.

se face seară

Neajutorată, sub umbrele de ploaie, când e atâta distanță între ceea 

ce simt și ceea ce exprim. De ce cuvintele se topesc în momentul 

rostirii lor? Multe nici n-apucă să iasă la lumină, unele nici nu se mai 

nasc. Vina e și a mea, știu. Nu-i super puterea mea. Contemplu

din umbră, stau în umbră. Cresc, învăț.  Mi s-a topit inima în seara 

asta, ca o ciocolată. Îți apar anumiți oameni care îți deschid mici 

ferestre ale sufletului. Și începi să te plimbi prin vreun cotlon 

din ăsta..și să vezi că suferința îi transformă pe unii în niște 

creaturi revelatoare. Și îți dai seama de suferința altora și ți se arată

încă o dată cât de valoroasă e sinceritatea. Sunt ca un trecător tăcut, 

într-o noapte fără lumină.Merg pe străzi, observ și-atât. O umbră,

al cărei limbaj e urma lăsată..o broască verde, care îți cere răbdare. 

De nu mă vezi, înseamnă că nici măcar rolul meu de umbră nu-i destul 

de expresiv. 

* Diafan

Gura nopții soarbe dintr-o cană cu lună difuză
ochiul meu drept absoarbe marea cerului
marea deschide străveziul din suflet și-l împinge în rouă.
Norii bulbucați plutesc în cană,
plutesc în pereche sau solitari,
ca rațele pe albastrul infinit al lacului,
fără să știe că de fapt cerneala îi difuzează pe ei.
Două stele clipocesc azurului, cât timp doi greieri cântă cerului
și genele  clipesc spre cerneala nudă
și pleoapa e inima închisă a unei stele.

Căutare

Mărgelele nopții îmi surpă încheietura
își ciocnesc trupurile de oglinda furtunii și
își fărmâmă buzele.
Praful se împrăștie, iar albul
își îmbracă rochia vânătă.
În hainele ploii, înrourează pleoapa!
Când ochiul se deschide, aerul găurește palma.
Cât mai avem de mers .. ?

       dinspre noapte ....

Constelație

Vreau sa văd în ochi malurile albastre
și-ngânând bucle de gânduri,
albastrul
blând,
cald să plouă.
Suavul din interioul sunetului,
l-aș așeza molatec
pe roua din inima mea.
Coase-mi ploaia,
liniștea,
și-apoi dă-mi drumul.
Cu pistrui albaștri,
o să fiu aer,
să mă mângâie frunzele.
Sunetul, mișcarea în plutire mă respiră -
presimt că mi-am găsit constelația.

Stranietăți

 Infinitatea mă micșorează,
 nu-mi ajung brațele
 să o cuprind.
 Gravitația e pulbere de rouă,
 când încerc să parcurg
 contururile norilor.
 Închegată și totuși desprinsă ..
 e straniu -
 cum distanța taie cerul din mine.

e ceața ce-mi alină pleoapele.
...

**

Irisul meu mov

și pleoapa ta vânătă

atârnă de firul lunatic

al copacului din mine.

Când vântul îi mișcă crengile,

se simte  împunsătura acului.

Vârtej de cercuri, 

nori circulari albăstrii,

plutesc pe lacul din mine.

Arată-mi luna, 

aici văd doar alge. 

Naturalețe

Fata cu părul roșu surâdea

și respira un aer roșu.

Din ochii ei verzi 

ieșeau două libelule 

și ea își mișca corpul

în stânga , în dreapta,

până ce aerul o susținea

în brațele lui.

Buclele se încolăceau peste
albul lunatic al pielii,

iar timpul, chiar el devenea o paranteză

din carea ea ieșea.

Ea, cu părul ei roșu, călca acum pe 

verdele pământului.

Respira liberă în dansul roșiatic.