Neajutorată, sub umbrele de ploaie, când e atâta distanță între ceea
ce simt și ceea ce exprim. De ce cuvintele se topesc în momentul
rostirii lor? Multe nici n-apucă să iasă la lumină, unele nici nu se mai
nasc. Vina e și a mea, știu. Nu-i super puterea mea. Contemplu
din umbră, stau în umbră. Cresc, învăț. Mi s-a topit inima în seara
asta, ca o ciocolată. Îți apar anumiți oameni care îți deschid mici
ferestre ale sufletului. Și începi să te plimbi prin vreun cotlon
din ăsta..și să vezi că suferința îi transformă pe unii în niște
creaturi revelatoare. Și îți dai seama de suferința altora și ți se arată
încă o dată cât de valoroasă e sinceritatea. Sunt ca un trecător tăcut,
într-o noapte fără lumină.Merg pe străzi, observ și-atât. O umbră,
al cărei limbaj e urma lăsată..o broască verde, care îți cere răbdare.
De nu mă vezi, înseamnă că nici măcar rolul meu de umbră nu-i destul
de expresiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu