„Cu o metaforă care plăcea și lui Malherbe și lui Paul Valery, se poate spune că în timp ce proza merge, poezia dansează. Proza are un capăt, merge spre o țintă, descrie, reprezintă, comunică o idee, poezia este un balet de cuvinte, o aventură a limbajului, o experiență ce se are pe sine scop și capăt. Dansul cuvintelor comunică, totuși, ceva unic și esențial despre ființa care, zice Sartre, se ridică în fața noastră „ca un turn de liniște”. Mi-a venit în minte această metaforă recitind poezia Anei Blandiana, de la Persoana întîia plural (1964), cartea de debut, pînă la poemele din Stea de pradă (1985). Poezia ei, cu adevărat, dansează, are forță și grație(o grație a ideilor in primul rînd), caută, mai ales la început, materiile sonore și transparente, și lasă impresia unui joc superior al spiritului.
[.....]
Este limpede că poetul caută altfel decît filosoful. Filosoful nu se apucă să caute pînă n-a găsit deja. Poetul caută nu ca să afle, el înfăţişează doar aventura căutării, pune întrebări fără răspuns şi încearcă uşi care nu se deschid niciodată. E un provocator al haosului şi un expert al necuprinsului. Cînd se întâmplă să găsească e neliniştit şi pune, în continuare, alt rînd de interogaţii ” [.....]
Eugen Simion
Pahar cu margarete
Ana Blandiana
Pahar cu margarete de cîmp
Pe-o masă albă
La care scriu
Mai liberă decît sînt;
În jur
Miros de fîn
Corupător spre somnul
Din care poate va picura
Un cuvînt;
Cer dulce în amurg
Asemeni cirezilor
Care se întorceau odinioară;
Dragoste pentru tot ce-a fost,
Pentru tot ce o să mai dispară,
Dragoste fără rost,
Dragoste fără hotar -
Umbrele plopilor, gratii lungi peste cîmp,
Margarete de cîmp
În pahar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu