Privesc pe-aleea de mătase,
Cu ochi umezi, blânzi și mari
Și-ascult în zori ecouri și vibrații
Candid înlănțuite.
Dumneata îți îndrepți ușor pașii
Spre orizonturi nebănuite,
Și, iată că poposești pe-aici,
Lumină mult iubită,
Și te așezi plăpând pe pleoape, obraji și buze;
mai târziu , privirea ta coboară și-ngână vocabule,
iar inimile noastre îi sunt subiecte
și-un singur predicat e cel ce le unește;
defapt e-o propoziție simplă:
„Ele s-au deschis” .
Rămânem amândoi mereu copii în palmele Divinității
Iar eu, în gândul meu subtil,
nu încetez să-ți mulțumesc, stimate,
pentru a ta sensibilitate ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu