Ceaţa

Difuză, îţi umple ochii,
palmele ţi se umezesc,
umerii ţi-i simţi
grei şi uşori.
Pluteşti, ori eşti pe pământ?
te-ntreabă gândul.
Pleoapele
încep să plângă, săracele,
prea multă ceaţă e-n jur ..
Şi, ştiu, tu voiai o zare clară,
E prea multă durere pentru ochi
În ceaţa asta,
Mai ales că şi sufletul
Ţi-l simţi umed,
Un incomfort, aşa-i?


Aşteaptă numai şi
Această nebuloasă se va disipa.
Curând, te vei uita cristalin în zare,
Da, te vei uita, drept într-acolo
Şi te-i opri apoi,
De-i răscoli-n mare,
Iar ceaţa îţi va surâde din depărtare,
Cu zâmbetul tău, cu zâmbetul ei ...

Picură-mi

Priveşte în zare, doar atât,

Şi spune-mi de crezi

Că marea aceea e calmă.

Privirea mea, când se oglindeşte

În incomensurabila depărtare,

E covârşită de-o năvalnică durere:
E-o strângere de mână

Şi-o nestrângere, dacă stau

Şi mă gândesc mai bine.

De pe pleoape-mi pică

Înnodate-mărgăritare şi, iată,

În inimă simţirea-i caldă;

În adevăr, furtuna s-a perindat

Pe aici, pe tăinuitele poteci,

Vraişte a lăsat copacii,

Frunzele îşi smulg, nebune,

culorile,

din călimări ţâşneşte cerneală,

de se-mprăştie în toată cămara.

 

Picură-mi pe suflet, ploaie

Tu, care desluşeşti întunecata zare ….